4) sectia U.P.U. pediatrie...

...imaginea unui nou-nascut, inert si plin de ace perfuzoare, tuburi de intubatie, plasturi, fese legate la incheieturile mainilor, alaturi de aparate ce scot frecvent bip-uri de alerta, poate fi socanta chiar si pentru cineva obisnuit cu terapia intensiva. Mai ales cand acel mic omulet legat la aparate este copilul tau.

...am intrat pe sectie si am fost lasat cateva minute singur cu el. Cuvintele sunt de prisos pentru a descrie acele momente. Am vorbit apoi cu medicii ce au luat in primire cazul, dar nu au avut prea multe sa-mi spune dat fiind momentul imediat postoperator. Asistentii medicali nu spuneau nimic altceva inafara de politicosul "buna ziua" si secul "noi nu avem voie sa vorbim despre caz, vorbiti cu medicul". Si am vorbit in zilele ce au urmat si cu medicii, desi imi amintesc ca am vorbit aproape numai eu incercand sa aflu cat mai multe despre evolutia recuperarii. Se abtineau de fapt sa-mi spuna tot felul de vesti nu prea imbucuratoare la acel moment, desi eram si eu medic,...dar poate mai mult parinte atunci. Intr-o zi, o asistenta imi spune sa chem preotul spitalului pentru a-l boteza, asa "ca stiti, asa cum e acum e mai bine sa-l botezati, ca nu se stie cat mai are...".

Imediat, a doua zi dupa botez, Dumnezeu ne-a ajutat si Andrei a dat semne de recuperare, adica a inceput sa prezinte miscari proprii respiratorii. Apoi a fost detubat si personalul a inceput ca prin farmec "sa prinda glas": "stiti domnu' doctor, inainte nu puteam sa va spunem ca starea lui este foarte grava, dar acum vedeti si dumneavoastra ca merge clar spre bine!" De parca eu nu stiam toate astea, cum ca au fost multe complicatii in faza de reanimare, dar ce nu stiau ei era ca orice parinte aflat in situatia respectiva doreste sa comunice, chiar si pentru a mai debarasa din prea-plinul stres afectiv.

Multe multumiri colegilor din echipa de elita din cadrul U.P.U. Chirurgie Infantila Cluj-Napoca, cat si preotului arondat spitalului!

inapoi la arhiva